La 10 octombrie 1914, regele Carol I a încetat din viață, iar înscăunarea regelui Ferdinand I a adus o serie de schimbări politice semnificative. Puterea politică a început să se incline către prim-ministrul liberal Ionel Brătianu, care a reușit să influențeze deciziile regelui Ferdinand, devenind astfel principalul pol de putere din țară.
Liderii din opoziția politică, sperând într-o formare a unui guvern național după moartea regelui Carol I, s-au înșelat. Brătianu, care anterior se confruntase cu dificultăți în relația cu regele Carol, a profitat de noua situație, nereușind să colaboreze cu opoziția. „Craii opoziției s-au aşteptat la formarea unui guvern naţional,” observa Constantin Argetoianu, subliniind că Brătianu nu mai avea nevoie de ajutor din partea altora și că a preferat să-și concentreze puterea în mâinile sale.
România se găsea în mijlocul unei dezbateri naționale cu privire la alegerea unui tabără în Primul Război Mondial: să se alăture Antantei sau Puterilor Centrale, sau să rămână neutră? Liderii politici erau împărțiți, iar o declarație oficială a anunțat că regele Ferdinand, având încredere în Brătianu, i-a refuzat demisia, continuând astfel pregătirile pentru un conflict iminent.
După moartea lui Carol I, opoziția a considerat că Brătianu a devenit inamicul principal, în special după ce Marghiloman a adoptat o poziție pro-germană. Take Ionescu și Nicu Filipescu au perceput refuzul lui Brătianu de a forma un guvern național ca pe o tentativă de apropiere de Puterile Centrale și o decizie de a menține o neutralitate care, deși profitabilă, era și umilitoare.
Intervenția României în război a fost marcată de un complex joc de poziționare între liderii politici, care, cu mici excepții, au ajuns să se opună unii altora din motive politice. Constantin Argetoianu subliniază strategia adoptată de aceștia în perioada respectivă.
„În a 3-a şi a 4-a lună a războiului, pozițiile conducătorilor noștri politici se fixaseră astfel: Brătianu pentru neutralitate, Take Ionescu pentru război alături de aliați, iar Marghiloman pentru intrarea în război alături de Puterile Centrale.” Take Ionescu și-a arătat intențiile deschis, în timp ce Marghiloman a acționat cu mai multă rezervă.
Cei doi lideri politici, având în vedere că erau în opoziție față de guvernul lui Brătianu, au adoptat o politică de intervenție, contrară politicii de neutralitate pe care Brătianu o susținea. „Dacă ar fi fost la guvern în locul lui Brătianu, şi Marghiloman şi Take Ionescu s-ar fi pronunţat pentru neutralitate, fie și numai până la deplina lămurire a soartei războiului.”
Take Ionescu a fost primul care a decis să susțină intervenția, alegând astfel o linie politică mai populară, în concordanță cu aspirațiile naționale ale României. Pe de altă parte, Marghiloman, nefiind clar asupra intențiilor lui Brătianu, a ezitat, ceea ce l-a dus în cele din urmă să devină germanofil fără să-și dorească, în contextul în care Brătianu adoptase deja o poziție de neutralitate.
