Miturile despre Nicolae Ceaușescu și România în plan extern
Aproape 36 de ani au trecut de la Revoluția din 1989, însă, paradoxal, ideea că în comunism „era mai bine” a câștigat popularitate în rândul românilor. O mare parte dintre aceștia, conform unui sondaj INSCOP, consideră că regimul comunist a fost, în general, benefic pentru țară. Printre argumentele aduse de susținătorii acestui punct de vedere se numără afirmația că „Ceaușescu a fost un lider bun” și că România era respectată pe plan extern datorită relațiilor pe care dictatorul le întreținea cu liderii mondiali.
Totuși, aceste percepții sunt contestate de istorici, care subliniază că regimul comunist a fost marcat de corupție extinsă. Potrivit istoricului Cosmin Popa, „corupția în comunism era structurală, pătrunsă până în cele mai intime fibre ale societății”. Aceasta nu se limita la vârful statului, ci afecta toate domeniile, transformând resursele și cunoștințele profesionale în bunuri și servicii deficitare.
Istoricul Mădălin Hodor accentuează că „comunismul a fost esențialmente un regim al corupției”, subliniind că toată lumea dădea și primea șpagă, iar comerțul la negru era singura modalitate de a obține bunurile necesare traiului. În acest context, corupția nu a dispărut odată cu căderea regimului, ci a fost moștenită de la sistemul comunist.
În ceea ce privește eficiența instituțiilor statului, Cosmin Popa afirmă că „acestea nu erau eficiente pentru că nu își propuneau să fie în slujba cetățeanului”, ci serveau statul, partidul și, în final, dictatorul. Astfel, afirmațiile despre o Românie respectată pe plan extern și despre un lider capabil sunt mai degrabă idealizări decât realități istorice.
Acest episod din seria „Miturile „raiului” comunist” invită la o reflecție asupra percepțiilor contemporane despre regimul Ceaușescu și realitățile istorice pe care acestea se bazează.
Miturile „raiului” comunist: Ceaușescu ca lider pe plan extern
În discuția despre Nicolae Ceaușescu, istoricii evidențiază că instituțiile statului din România funcționau mai mult ca ghișee, executând ordinele Partidului Comunist, iar Ceaușescu era perceput ca fiind singura instituție relevantă a vremii. Emil Hurezeanu, fost ministru de Externe, subliniază faptul că România avea atât probleme interne, cât și externe, afirmând că politica internă influențează în mod direct politica externă. În perioada ‘primului Ceaușescu’ (1965-1973), România a cunoscut o oarecare emancipare pe plan extern, dar aceasta a fost limitată.
În acea perioadă, regimul lui Ceaușescu a beneficiat de concesii din partea Occidentului, care dorea să-l desprindă de influența sovietică. De exemplu, președintele american Richard Nixon a fost primul lider american care a vizitat România în 1969, marcând un moment semnificativ pentru relațiile internaționale ale țării. În 1973, președintele Carter l-a descris pe Ceaușescu ca „liderul unei mari națiuni”, ceea ce subliniază statutul său internațional în acea perioadă.
Cu toate acestea, în anii ’80, politica externă a lui Ceaușescu a început să se deterioreze. Regimul a intrat într-o perioadă de izolare, iar relațiile diplomatice s-au restrâns, România ajungând să aibă legături doar cu dictatori africani. De asemenea, SUA au revocat clauza națiunii celei mai favorizate, ceea ce a dus la o deteriorare severă a statutului internațional al României.
Mădălin Hodor, istoric, notează că, deși după 1968 Ceaușescu a experimentat un „boom” în relațiile internaționale, acest lucru s-a transformat în izolare în deceniul următor. Occidentul a fost atras de Ceaușescu, văzând în el o oportunitate de a provoca disensiuni în blocul comunist, dar lipsa sa de cultură și incompetența celor din jurul său au facilitat manipularea lui de către diplomații străini.
Astfel, mitul conform căruia Ceaușescu a fost un lider bun pe plan extern este contestat de realizările și provocările cu care România s-a confruntat în această perioadă istorică.
Miturile „raiului” comunist: Ceaușescu și influența României în plan extern
În cadrul discuțiilor despre Nicolae Ceaușescu, este important să ne întrebăm dacă România avea cu adevărat un cuvânt de spus în plan extern. Emil Hurezeanu, fost ministru de Externe, subliniază că „România nu era o țară suverană”, fiind înregimentată în Pactul de la Varșovia și în Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER), ceea ce îi limita capacitatea de a lua decizii autonome.
Un exemplu relevant este perioada revoluției din Iran (1978-1979), când România depindea de importurile de petrol din această țară. După căderea regimului iranian, Ceaușescu a fost nevoit să se îndrepte spre Uniunea Sovietică pentru a obține petrol, dar cu condiția de a plăti în valută forte, ceea ce a contribuit la dificultățile economice din anii ’80.
Mădălin Hodor, istoric, adaugă că „era un discurs foarte frumos ideologic”, dar în realitate, România depindea de resursele sovieticilor și ale altor state. Ceaușescu a promovat o suveranitate mimată, menită să controleze populația prin idei naționaliste și prin izolarea acesteia de realitatea internațională. Această retorică servea scopului de a întări controlul asupra cetățenilor, întărind iluzia independenței naționale.
Astfel, afirmația că Ceaușescu a fost un lider bun și că România avea un cuvânt de spus pe plan internațional se dovedește a fi o simplă iluzie, alimentată de megalomania liderului și de jocurile de putere ale marilor state.
