Cercetătorii și Experiența de a Mânca un Bison Mumificat
În 1984, o echipă de cercetători a avut o experiență unică, consumând carne de bizon mumificat cunoscut sub numele de „Blue Babe”. Acest bizon de stepă (Bison priscus) a trăit acum 50.000 de ani în Alaska, înainte de a fi descoperit în permafrostul alaskan de către căutătorii de aur în 1979. Rămășițele bizonului au fost o raritate, fiind singurul exemplar cunoscut din Pleistocen scos intact din ghețuri.
Paleontologul Dale Guthrie, care a avut un rol esențial în recuperarea bizonului, a organizat o cină specială pentru a celebra munca taxidermistului Eirik Granqvist. În cadrul acestui eveniment, cercetătorii au gătit o tocană din gâtul bizonului preistoric, considerând că este o modalitate de a onora descoperirea.
Gustul Bizonului Mumificat
Conform lui Guthrie, carnea bizonului avea o textură similară cu pastrama de vită și o aromă puternică de Pleistocen. „Am mâncat Blue Babe la cină. Carnea era foarte veche, dar încă puțin tare… Nimeni nu ar fi vrut să rateze momentul”, a declarat cercetătorul. Deși a fost o alegere neobișnuită, tocana a fost considerată o opțiune mai bună decât friptura din gât, având un amestec de legume și condimente care a îmbunătățit gustul.
După dezgheț, mușchii bizonului au avut un miros similar cu cel al cărnii de vită, amestecat cu o vagă notă de ciuperci. „Gustul a fost delicios și niciunul dintre noi nu a avut vreo reacție neplăcută după cină”, a concluzionat Guthrie, subliniind unicitatea și curajul acestui experiment culinar.
În 1984, cercetătorii au avut ocazia unică de a consuma carne de bizon mumificat, un experiment care le-a oferit o perspectivă neobișnuită asupra alimentației preistorice. Această experiență a stârnit curiozitatea științifică și a generat discuții despre gusturile și texturile cărnii conservate în condiții extreme.
Reacțiile cercetătorilor au variat, unii descriind carnea ca având o aromă ciudată, în timp ce alții au fost surprinși de consistența sa. Această experiență a fost nu doar o provocare gastronomică, ci și o oportunitate de a înțelege mai bine obiceiurile alimentare ale strămoșilor noștri.
