Cum se destramă încrederea de sine
Destrămarea încrederii de sine nu se întâmplă întotdeauna brusc; adesea, ea se pierde treptat din cauza unor factori aparent minori, dar dăunători. De la întreruperile în conversații, glumele despre a nu lua lucrurile personal, până la privirile care ignoră prezența cuiva, toate acestea contribuie la diminuarea stimei de sine.
Încrederea de sine nu se dezvoltă din exerciții sau afirmații, ci din experiența de a fi tratat cu respect și înțelegere. Conform teoriei atașamentului formulată de John Bowlby, încrederea noastră se formează pe baza modului în care suntem percepuți și ascultați de cei din jur. Dacă un copil este întâmpinat cu răbdare și validare, el va crește cu sentimentul că are dreptul să fie. În schimb, dacă aude constant critici precum „nu exagera” sau „ești prea sensibil”, această voce critică poate deveni o constantă în viața sa, repetându-i obsesiv că „nu e destul”. Acest fenomen este descris și de cercetătorul Gershen Kaufman în studiile sale despre rușine.
Rușinea ca formă de atac asupra identității
Rușinarea repetată este un factor major care erodează încrederea în sine. Aceasta nu este o rușine sănătoasă, care ne învață limite, ci una care sugerează că esența noastră este greșită. Atunci când un copil este ridiculizat pentru modul în care simte sau se exprimă, ajunge la maturitate să își cenzureze reacțiile. Potrivit psihologului Brené Brown, această rușine atacă identitatea unei persoane, nu doar comportamentul ei. Drept urmare, adulții pot ajunge să minimizeze propriile dureri și nedreptăți, spunând „nu contează”.
Comparația constantă și impactul său
Un alt mecanism care afectează încrederea de sine este comparația constantă. Într-o lume în care diferențele sunt adesea transformate în clasamente, evaluarea valorii personale prin raportare la ceilalți devine inevitabilă. Teoria comparației sociale a lui Leon Festinger subliniază că ne evaluăm constant în raport cu cei din jur, ceea ce poate afecta profund identitatea noastră. În acest context, nu câștigăm niciodată cu adevărat, deoarece mereu va exista cineva mai tânăr, mai încrezător sau mai bine poziționat.
Diferența dintre comparația de performanță și cea de învățare
Chiar dacă comparația poate fi dăunătoare, există circumstanțe în care aceasta poate deveni constructivă. Comparația devine utilă atunci când nu este folosită ca o măsură a valorii personale, ci ca o orientare în învățare: „Așa se poate. Așa se face. Și eu pot învăța”. Aceasta este diferența între comparația de performanță, care poate duce la diminuarea încrederii, și comparația de învățare, care ne ajută să ne dezvoltăm. Studiile de psihologie educațională susțin această distincție, evidențiind valoarea procesului de învățare fără a ne diminua propria valoare.
În concluzie, rușinea, comparația constantă și invalidarea emoțională sunt factori care pot submina încrederea de sine. Înțelegerea acestor mecanisme este esențială pentru a construi o stime de sine sănătoasă și durabilă.
Cum se destramă încrederea de sine
Încrederea de sine poate deveni fragilă sau chiar imposibilă din cauza invalidării emoționale. Terapia dialectic-comportamentală, dezvoltată de Marsha Linehan, subliniază că invalidarea emoțională joacă un rol central în pierderea încrederii în propriile trăiri. Astfel, te poți îndoi de propriile percepții, simțiri și interpretări ale realității, gândindu-te că poate ai înțeles greșit sau că reacționezi prea intens. Această neîncredere în propriile emoții duce la o erodare a încrederii în sine, deoarece aceasta se bazează pe convingerea că ceea ce trăiești este real și demn de luat în serios.
Un alt aspect important este modul în care reacționează ceilalți la emoțiile tale. Atunci când împărtășești ceva personal și primești un răspuns ironic sau o glumă, mesajul transmis poate fi interpretat ca o negare a emoțiilor tale. Acest lucru nu doar că respinge sentimentele tale, dar descurajează și deschiderea față de ceilalți, făcându-te să eviți să mai comunici în viitor.
Reconstruirea încrederii în sine
Drumul înapoi spre încrederea în sine începe cu observarea acelei voci interioare critice. Psihologul Paul Gilbert, fondatorul terapiei bazate pe compasiune, sugerează că această voce este adesea o internalizare a unor figuri din trecut. În momentele de auto-critică, nu este necesar să te lupți cu această voce, ci doar să îi asculți tonul, recunoscându-i influența asupra stimei tale de sine.