Iubirea dintre Carol al II-lea și Elena Lupescu, cunoscută și sub numele de „Duduia”, a constituit una dintre cele mai controversate povești din România interbelică. Această relație, începută în 1925, a avut un impact semnificativ asupra istoriei regalității din țară. În numele iubirii, Carol a decis să renunțe pentru a treia oară la Tronul României, alegând să se exileze.
În ciuda presiunilor externe și a intervențiilor din partea cercului său de apropiați, Carol și Elena au refuzat să se despartă. Pe 12 decembrie 1925, Carol a anunțat oficial renunțarea la tron, adresând o scrisoare regelui Ferdinand I, prin care solicita să fie exclus din familia regală și să primească un nou nume pentru a-și putea construi o nouă identitate civilă. În această scrisoare, el a declarat: „nu voi avea nicio pretenție asupra drepturilor mele la care am renunțat de bună voie și mă angajez, pentru liniștea tuturora, să nu mă întorc în țară timp de zece ani, fără a fi chemat de cei în drept și fără autorizația Suveranului”.
Decizia sa a fost confirmată de Consiliul de Coroană, care s-a desfășurat pe 31 decembrie 1925 la Castelul Peleș. Aici, Carol a fost decăzut din drepturile sale, iar moștenitor al tronului a fost declarat fiul său, principele Mihai.
După exil, Carol și Elena Lupescu au călătorit prin Europa, vizitând locuri precum Veneția, Nisa, Monte Carlo și Cannes. Elena descria dorința lor de intimitate și evadare din ochii curioșilor, spunând: „Eram însetați de dorința arzătoare de a ne izola, ca să fim numai noi amândoi, doi inși care se iubeau într-adevăr și care voiau să se ascundă de ura și învălmășagul lumii”.
În 1927, după decizia Consiliului de Coroană, fostul principe Carol și-a schimbat numele în Carol Caraiman și s-a stabilit la Paris împreună cu Elena, unde au locuit într-o vilă pe bulevardul Bineau.
În perioada interbelică, subiectul revenirii Prințului Carol în România a generat controverse, mai ales după moartea regelui Ferdinand I, pe 20 iulie 1927. Această dispariție a reaprins dorința lui Carol de a urca din nou pe tron, în ciuda angajamentului său de a rămâne în exil timp de zece ani.
Principalul obstacol în calea revenirii sale era guvernul liberal condus de Ionel Brătianu, care a continuat să se opună acestei intenții. La scurt timp după moartea lui Brătianu, „chestiunea Carol” a fost readusă în discuție de către Partidul Național Țărănesc. Cu toate eforturile lui Carol și ale susținătorilor săi, tentativă sa de a reveni în țară a fost blocată de noul guvern liberal condus de Vintilă Brătianu.
Regina Maria, intrigată de comportamentul lui Carol, își exprima îngrijorarea în jurnalul său, descriind confuzia și complexitatea gândurilor acestuia. Ea observa că, în ciuda educației sale regale, Carol părea să aleagă o viață departe de tradițiile și responsabilitățile sale.
În cele din urmă, la 6 iunie 1930, Carol s-a întors în România și, pe 8 iunie, a fost încoronat rege, încheind astfel un capitol tumultuos din istoria sa personală și din cea a țării.
