Comportamentele de auto-vătămare și auto-sabotaj, cum ar fi procrastinarea, își au originea în instinctul de supraviețuire, conform unei analize psihologice recente realizate de dr. Charlie Heriot-Maitland. În cartea sa, „Controlled Explosions in Mental Health”, el explică cum aceste comportamente, deși pot părea dăunătoare, pot avea un rol protector.
Dr. Heriot-Maitland susține că, deși comportamentele precum procrastinarea par iraționale, ele sunt rezultatul unei strategii de apărare a creierului: „Creierul nostru este o mașină de supraviețuire. Nu este programat să ne optimizeze fericirea, ci să ne mențină în viață. Creierul preferă să ne ofere versiuni controlate ale pericolului, evitând astfel riscurile percepute.”
Instinctul de supraviețuire ne determină să evităm amenințările, iar procrastinarea devine o reacție la frica de eșec sau respingere. Aceasta este o formă de auto-sabotaj prin care individul își provoacă un prejudiciu minor pentru a evita un risc mai mare. „Creierul este programat să detecteze pericole, chiar și acolo unde nu există, iar astfel apar comportamente precum procrastinarea,” explică expertul.
În plus, dr. Heriot-Maitland compară aceste mecanisme cu „explozii controlate” care, deși protejează, pot cauza și daune. Soluția nu constă în lupta cu aceste comportamente, ci în înțelegerea funcției lor protective și abordarea durerii emoționale de la bază. „Ieșirea din cercul auto-sabotajului nu vine prin mai multă auto-critică, ci prin auto-compasiune,” concluzionează autorul.
Procrastinarea, un comportament comun în rândul oamenilor, este adesea privită ca o simplă amânare a sarcinilor. Cu toate acestea, cercetările sugerează că acest fenomen ar putea avea rădăcini adânci în instinctul nostru de supraviețuire. În esență, procrastinarea poate fi o reacție evolutivă, menită să ne protejeze de stresul și anxietatea asociate cu îndeplinirea anumitor sarcini.
Instinctul de supraviețuire ne îndeamnă să evităm situațiile care ar putea genera disconfort sau pericol. Astfel, atunci când ne confruntăm cu o sarcină provocatoare, creierul nostru poate alege să procrastineze ca o formă de autoapărare, preferând confortul imediat în detrimentul îndeplinirii responsabilităților pe termen lung.
Această legătură între procrastinare și instinctul de supraviețuire deschide noi perspective asupra comportamentului uman, sugerând că amânarea nu este doar o problemă de gestionare a timpului, ci și o reacție adaptivă a organismului nostru la stres și anxietate.