În contextul transformărilor geopolitice din Balcani, România a fost prinsă în tumultul planurilor internaționale, având de suferit din cauza ambițiilor statelor din regiune. Anexarea Bosniei și Herțegovinei de către Imperiul Austro-Ungar a generat schimbări semnificative, iar România s-a aflat în fața provocărilor legate de consolidarea și extinderea statalității în fața intereselor adverse.
Politica Bulgariei, la începutul secolului XX, a fost marcată de o ambiguitate între influențele rusești și cele austro-ungare. Monarhul Ferdinand al Bulgariei a ales să se alieze temporar cu interesele austro-ungare, acțiune ce a dus la deteriorarea relațiilor cu Rusia. Această strategie de oportunism a provocat nemulțumiri în rândul autorităților ruse, care au avertizat că Bulgaria va plăti prețul pentru această trădare.
În ciuda sprijinului temporar oferit de Imperiul Țarist, relațiile dintre Rusia și Bulgaria nu puteau fi durabile, deoarece Rusia considera Serbia ca fiind adevăratul aliat în zonă. Această dinamică a dus la conflicte de interese, iar România, fiind parte a Triplei Alianțe, s-a aflat în mijlocul acestor tensiuni internaționale.
În concluzie, România a fost o victimă a strategiilor complexe din Balcani, influențată de ambițiile diverse ale statelor din regiune, în special de planurile rusești și austro-ungare, ceea ce a dus la instabilitate și incertitudine în politica internațională a acelei perioade.
În contextul intereselor regionale, relațiile dintre Rusia și Bulgaria au fost influențate de poziția sârbească, mai ales după Criza anexării Bosniei, care a generat un sentiment pro-sârb în opinia publică din Rusia. În decembrie 1909, ministrul de război rus a formulat o convenție secretă ce prevedea colaborări ruso-bulgare împotriva Imperiului Habsburgic, României și Turciei, cu scopul integrării Macedoniei și Dobrogei în Bulgaria.
Marea provocare pentru Imperiul Țarist era concilierea intereselor Bulgariei și Serbiei în Balcani. Alianța dintre Serbia și Bulgaria din 1912, parte a Ligii Balcanice, părea să fie o reușită a politicii externe rusești. Observațiile lui Christopher Clark subliniază că acest parteneriat a eliminat incoerențele de opțiune, cel puțin temporar, iar soluția comună la problema Macedoniei a creat premisele pentru un instrument politic stabil al Rusiei în regiune.
Rusia, ca arbitru al zonei disputate, părea să își consolideze rolul în Balcani, însă, în cele din urmă, politica rusă s-a dovedit a fi un eșec. După înfrângerea Imperiului Otoman în Primul Război Balcanic, Bulgaria și Serbia au intrat în conflict în cel de-al Doilea Război Balcanic, disputându-și controlul asupra Macedoniei, ceea ce a afectat grav stabilitatea regiunii și a transformat România într-o victimă a acestor planuri complexe.
