Revolta socialiștilor revoluționari de stânga din 1918
În vara anului 1918, în contextul unei nemulțumiri crescânde față de semnarea Tratatului de la Brest-Litovsk, socialiștii revoluționari de stânga au inițiat o revoltă armată împotriva bolșevicilor. Această rebeliune a fost aproape de a răsturna regimul bolșevic, avansând până la doar câteva sute de metri de Kremlin, care era apărat de o garnizoană mică de pușcași letoni.
Revolta a fost generată de nemulțumirea socialiștilor față de cedarea controlului Rusiei asupra unor teritorii precum Ucraina și Belarus, în schimbul păcii pe Frontul de Est din Primul Război Mondial. Deși socialiștii revoluționari de stânga au părăsit guvernul ca formă de protest, ei au continuat să dețină influență în structurile de putere, inclusiv în Ceka, unde au avut un vicepreședinte din rândul lor, Viaceslav Aleksandrovici.
Pe măsură ce politicile bolșevicilor deveneau mai represive, socialiștii revoluționari de stânga și-au intensificat critica, cerând o revizuire a cursului politic și reluarea războiului cu Germania. În 24 iunie, Comitetul Central al socialiștilor de stânga a elaborat un plan de acțiune care prevedea atacuri teroriste împotriva reprezentanților germani, în cazul în care cererea lor de anulare a tratatului nu ar fi fost acceptată.
Ilia Maiorov, un membru al Comitetului Central, a subliniat necesitatea unei acțiuni decisive, afirmând că „ceea ce avem nevoie nu este o revoltă, ci un război real”, evidențiind astfel tensiunile interne din cadrul elitei sovietice și vulnerabilitatea regimului bolșevic la acea vreme.
Bolșevicii în fața unei crize majore la Moscova
În luna iulie a anului 1918, la Teatrul Bolșoi din Moscova, a avut loc Al Cincilea Congres al Sovietelor, unde delegații social-revoluționari de stânga au cerut o ruptură totală cu Germania și o declarație de război. Transcrierea oficială a acestui congres subliniază că „ceea ce avem nu este un guvern sovietic independent, ci lachei ai imperialismului german”. Totuși, deciziile luate au fost sortite eșecului, deoarece manipularea reprezentării proporționale a permis bolșevicilor să obțină o majoritate decisivă, având 773 de delegați în comparație cu cei 353 ai social-revoluționarilor de stânga.
Asasinarea ambasadorului german
Comitetul Central al Partidului Socialist-Revoluționarilor-Internaționaliști de Stânga a decis să îl vizeze pe contele Wilhelm von Mirbach, ambasadorul Germaniei la Moscova, considerând că asasinarea sa ar genera o reacție furioasă din partea Berlinului. Iakov Blumkin, un socialist-revoluționar de stânga, a fost însărcinat cu această misiune. Pe 6 iulie, Blumkin și complicele său, Nikolai Andreev, au reușit să pătrundă în ambasada germană sub pretextul unei întâlniri urgente, deschizând focul și omorându-l pe Mirbach.
Deși atacatorii au reușit să evadeze, aceștia au lăsat în urmă o servietă cu documente compromițătoare. Felix Dzerjinski, șeful Ceka, a identificat rapid autorii și s-a îndreptat spre locul unde se afla Detașamentul de Luptă al Ceka, comandat de SR de Stânga, Dmitri Popov. În loc să îi predă pe teroriști, Dzerjinski a fost luat ostatic.
Reacția bolșevicilor și escaladarea crizei
Ca răspuns, bolșevicii au arestat întreaga facțiune SR de Stânga la Congresul al Cincilea, chiar în interiorul Teatrului Bolșoi. Social-democrații de stânga au încercat să preia controlul asupra oficiului telegrafic și telefonic, proclamând că „poporul rus a fost eliberat de Mirbach”. Deși forța principală a SR-urilor de stânga era formată din 1.000 de infanteriști sprijiniți de artilerie și mașini blindate, majoritatea garnizoanei Moscovei compusă din 20.000 de soldați a declarat neutralitate, ceea ce a creat o situație similară cu cea din Petrograd din noiembrie 1917.
Astfel, bolșevicii au fost aproape de colaps din cauza acestei revolte neașteptate, care a marcat un moment critic în istoria lor, similar cu provocările întâmpinate în anii anteriori.
Bolșevicii și Revolta Neașteptată din Moscova
În data de 6 iulie, majoritatea membrilor Comitetului Central al SR de Stânga s-au adunat, iar Joachim Vațetis, comandantul Diviziei de Pușcași Letoni, a recunoscut că, în cazul unui atac al rebelilor asupra Kremlinului, „bolșevicii probabil nu ar fi putut să-l mențină… iar până a doua zi, Rusia ar fi avut un nou guvern”. Aceasta a fost o perioadă critică în care bolșevicii se aflau aproape de colaps din cauza unei revolte neașteptate.
Imediat după declanșarea revoltei, garnizoana Kremlinului, formată din 925 de pușcași din Regimentul 9 Leton, a fost plasată în alertă maximă. Cu toate acestea, capacitatea de luptă a regimentului era redusă, iar două companii letone au acceptat cu reticență să recupereze Telegraful Central de la rebeli, dar atacul s-a încheiat cu o capitulare pașnică.
Unitățile letone din jurul orașului au manifestat o lipsă similară de entuziasm în apărarea bolșevicilor. În acea seară, șeful de stat major al diviziei, colonelul Kosmatov, și-a exprimat îndoielile, întrebându-se pentru ce ar trebui să moară, având în vedere că întreaga garnizoană era împotriva bolșevicilor.
Lenin a ezitat inițial să implice unitățile letone în reprimarea revoltei, iar zvonurile despre anumiți comandanți ai regimentelor letone erau neliniștitoare. Totuși, situația s-a schimbat atunci când a devenit evident că nu existau alte trupe dispuse să lupte împotriva rebelilor socialiști. Comisarii Diviziei Letone au garantat personal pentru Vațetis, iar Lenin, îngrijorat, l-a întrebat dacă pot aștepta până dimineața pentru a acționa.
Contrar imaginii promovate în istoriografia sovietică, care considera pușcașii letoni drept „leniniști neînduplecați”, conducerea bolșevică din 1918 avea motive întemeiate să își pună la îndoială loialitatea acestora.
Revolta neașteptată de la Moscova și aproapele colaps al bolșevicilor
În perioada imediat următoare sfârșitului Războiului Civil, bolșevicii se aflau într-o situație precară, cu o revoltă neașteptată amenințându-le autoritatea. Pușcașii letoni, care inițial s-au alăturat bolșevicilor, au început să își reevalueze alianța, considerând-o din perspectiva interesului personal. Majoritatea acestora s-au întors în patria lor, nemulțumiți de promisiunile socialismului, care păreau acum iluzorii.
În 1917, Lenin le-a oferit letonilor pace, independență și pământuri, dar în vara anului 1918, aceste promisiuni dispăruseră complet. Revoluționarii social-democrați de stânga s-au revoltat împotriva „rușinosului tratat de la Brest-Litovsk”, pe care ei îl considerau o trădare. Această rebeliune a creat o tensiune semnificativă pentru bolșevici, care se temeau că letonii vor susține cauza social-revoluționarilor.
Decizia lui Vațetis și contactele cu Germania
Generalul Vațetis, liderul pușcașilor letoni, a fost martor la comanda rusă în timpul Primului Război Mondial și, în memoriile sale, a subliniat incapacitatea Rusiei de a purta un război împotriva națiunilor civilizate. După ce Rusia a ieșit din război, Germania a lansat o ofensivă majoră în Franța, ceea ce a sporit temerile lui Vațetis. Astfel, el a optat să stabilească contacte cu ambasada germană, oferindu-se să își pună divizia la dispoziția Germaniei în schimbul garanțiilor de siguranță pentru întoarcerea în Letonia.
Cu toate acestea, Berlinul nu dorea să răstoarne bolșevicii, care erau singura forță capabilă să respecte Tratatul de la Brest-Litovsk. În schimb, germanii au încercat să motiveze pușcașii letoni să lupte împotriva rebelilor de stânga, oferindu-le un stimulent financiar considerabil.
Consecințele revoltei
Până la 7 iulie, Vațetis reușise să mobilizeze aproximativ 3.000 de soldați pentru cauza bolșevică, însă calitatea acestor forțe era încă precar. Aceștia au intrat într-un schimb de focuri cu detașamentele social-revoluționarilor, dar fără rezultate semnificative. Revolta de stânga a fost, în cele din urmă, înăbușită, dar neîncrederea lui Lenin în contactele secrete ale lui Vațetis cu germanii a rămas profundă, având un impact semnificativ asupra stabilității bolșevicilor în acele momente critice.
Bolșevicii și Revolta de la Moscova: Aproape de colaps
În vara anului 1918, bolșevicii s-au confruntat cu o gravă criză de autoritate, pe fondul Revoltei Legiunii Cehoslovace, care a dus la destabilizarea regimului pe o vastă întindere de teritoriu, de la Volga până la Vladivostok. Această situație a culminat cu o revoltă neașteptată a social-revoluționarilor de stânga la Moscova.
Memoriile lui Danishevsky redau spusele lui Lenin, care a comentat despre dificultățile întâmpinate de autoritățile bolșevice în timpul luptelor din acea perioadă. Deși armamentul greu al regimului s-a dovedit decisiv, efectivele rebeliunii au reușit să provoace o panică considerabilă în rândul conducerii bolșevice.
Eduard Berzin, comandantul batalionului de artilerie al Diviziei Letone, a reușit să poziționeze un tun care a tras asupra sediului lui Popov, provocând fugirea liderilor rebeli. În cele din urmă, rebeliunea a fost înăbușită rapid, iar cei aproximativ 300 de rebeli care au reușit să fugă au fost înconjurați și s-au predat.
Impactul Revoltei asupra Autorității Bolșevice
Revolta a avut o semnificație istorică majoră, fiind o încercare de a schimba soarta țării. În ciuda eforturilor limitate, autoritatea bolșevică a reușit să supraviețuiască, dar criza de putere a fost evidentă. Comandantul Mihail Muraviov a refuzat să se supună guvernului sovietic, propunând o alianță împotriva germanilor și bolșevicilor.
În acest context, potențialul de schimbare al puterii era imens, iar dacă Partidul Socialist-Revoluționarilor de Stânga ar fi fost activ la Kremlin, poate că revolta nu ar fi fost necesară. Această situație a creat o oportunitate pentru Germania, care, însă, în acel moment, nu putea interveni eficient din cauza redistribuirii trupelor pe Frontul de Vest.
Revenirea la un război activ împotriva Germaniei ar fi putut reconcilia diferitele facțiuni din Rusia și ar fi putut asigura o poziție favorabilă a țării în politica internațională.
Contextul Revoltei din Moscova
În perioada tumultoasă de după Revoluția din 1917, bolșevicii s-au confruntat cu o revoltă neașteptată în Moscova, care a pus în pericol stabilitatea regimului lor. În ciuda sprijinului revoluționar, socialiștii-revoluționari de stânga, care se bazau predominant pe țărănimea de mijloc, ar fi putut reprezenta o alternativă moderată la conducerea bolșevică. Totuși, distanța fizică de doar un kilometru dintre Aleea Treșviatitelski și Kremlin a fost un obstacol pe care republicanii socialiști nu au reușit să-l depășească.
Eșecul Revoltei și Justificările Socialiștilor-Revoluționari
În cadrul eforturilor de revoltă, lidera Partidului Socialist-Revoluționar de Stânga, Maria Spiridonova, a declarat că scopul acestora nu era preluarea puterii, ci un protest internațional împotriva suprimării revoluției. Ea a susținut că acțiunile lor ulterioare erau forme de autoapărare împotriva bolșevicilor, care erau „orbiți de furie” din cauza uciderii lui Mirbach.
Unii membri ai partidului au argumentat că lupta lor era împotriva „agenților germani și prizonierilor de război” care umpleau străzile Moscovei, mai degrabă decât împotriva bolșevicilor înșiși. Această noțiune de revoltă defensivă a devenit o justificare recurentă în rândul socialiștilor-revoluționari.
Recunoașterea Defectelor Strategiei
Cu toate acestea, chiar și în interiorul socialiștilor-revoluționari, unii au realizat contradicțiile acestei logici. Isaac Steinberg, fost comisar al poporului pentru justiție, a propus deschis să se urce la putere, subliniind că era imposibil să se opună politicilor guvernului sovietic fără a contesta conducerea bolșevică. Totuși, majoritatea social-revoluționarilor de stânga nu erau pregătiți să-și confrunte foștii camarazi. Vațetis a rezumat situația, afirmând că „le lipsea un comandant energic și talentat”, iar fără acesta, revolta a fost marcată de ezitări inutile în zilele de 6 și 7 iulie.
