Cu doi ani înainte de declanșarea Primului Război Mondial, Europa a fost martora unei crize militare acute care a fost evitată în ultimul moment. Tensiunile dintre Marile Puteri europene, în special între Austro-Ungaria și Rusia, au crescut semnificativ în această perioadă. În toamna anului 1912, izbucnirea Primului Război Balcanic a generat o amplă criză internațională, cu Austro-Ungaria dorind să mențină status quo-ul în Balcani, în timp ce Imperiul Țarist sprijinea Liga Balcanică, formată din Serbia, Bulgaria, Grecia și Muntenegru.
Pe 30 septembrie 1912, guvernul rus a anunțat o „mobilizare de probă”, ceea ce a intensificat tensiunile dintre cele două puteri. Istoricul Christopher Clark notează că aproximativ 50.000-60.000 de rezerviști ruși au fost chemați în districtul Varșovia, iar alți 170.000 erau așteptați, formând o concentrație masivă de trupe rusești la granița cu Austro-Ungaria. Aceste acțiuni militare demonstrau că Rusia era dispusă să își asume riscuri în contextul crizei balcanice.
Escaladarea crizei a continuat pe 5 noiembrie 1912, când țarul a semnat un ordin de amânare a întoarcerii recruților ruși de rang înalt, iar numărul rezerviștilor cu serviciu militar prelungit a crescut la 400.000. Trupele rusești de la frontieră erau aproape la fel de numeroase ca în timpul războiului, iar aceste măsuri includeau desfășurarea de detașamente aproape de granița Galiției și rechiziții de arme.
Cu toate acestea, o mobilizare parțială împotriva Austro-Ungariei, propusă de ministrul de război rus, a fost oprită de intervenția primului ministru și a ministrului de Externe. Primul ministru, Vladimir Kokovtsov, a considerat că o astfel de acțiune era ilogică, având în vedere obligațiile Germaniei de a sprijini Austria, și a subliniat că aliata Rusiei, Franța, nu fusese consultată. Astfel, țarul Nicolae al II-lea a fost obligat să renunțe la mobilizarea parțială.
Acest impas armat a indicat gravitatea tensiunilor dintre Austro-Ungaria și Rusia, care, dacă nu ar fi fost gestionate cu prudență, ar fi putut duce la o conflagrație majoră în Europa cu doi ani înainte de izbucnirea oficială a Primului Război Mondial.
Agresiunea Rusiei a generat o reacție rapidă din partea Austro-Ungariei, care și-a întărit forțele militare de-a lungul frontierei Galiției. Această stare de tensiune a dus la un impas armat, afectând grav ambele țări atât din punct de vedere politic, cât și financiar. Confruntarea de la granița cu Rusia a adus dificultăți semnificative sistemului financiar al monarhiei austro-ungare, deja slăbit.
În acest context, loialitatea minorităților naționale, cum ar fi cehii și slavii din sud, a devenit o problemă delicată, iar mulți dintre aceștia se temeau să nu-și piardă locurile de muncă în cazul unei escaladări a conflictului. De asemenea, stabilitatea politică a trupele ruse de la frontieră era pusă sub semnul întrebării, iar insubordonarea rezerviștilor putea afecta și soldații deja mobilizați, care cereau fie începerea războiului, fie retragerea trupelor.
Primii care au făcut un pas în spate în încercarea de a detensiona situația au fost austro-ungarii, care au început să-și reducă treptat trupele de la graniță. Pe 21 februarie 1913, împăratul Franz Josef a propus o reducere substanțială a efectivelor militare, iar țarul Nicolae al II-lea a consimțit la demobilizarea recruților ruși de rang înalt. Această detensionare a fost oficializată în martie, ceea ce a condus la o scădere semnificativă a trupelor pe ambele părți ale graniței.
Cu toate acestea, tensiunile din Balcani continuau să persiste, iar, în ciuda detensionării, contextul internațional rămânea instabil. Peste doar un an și câteva luni, Europa avea să fie zguduită de izbucnirea Primului Război Mondial.
