Conceptul de „drept mecanic” a fost introdus în contextul dezvoltării pianelor mecanice la începutul secolului XX, permițând înregistrarea melodiilor deja lansate fără acordul direct al compozitorului, prin plata unei taxe stabilite prin lege. Această idee a apărut din popularitatea pianelor care „cântau singure” folosind role perforate, ceea ce a generat discuții în jurul drepturilor de autor.
În 1908, Curtea Supremă a Statelor Unite a decis, în cazul White-Smith Music Publishing Co. v. Apollo Co., că o rolă de pian nu este considerată o copie a unei partituri, stabilind astfel bazele pentru drepturile mecanice. În urma acestui context, compositorii au făcut lobby în Congres, ceea ce a dus la adoptarea Legii drepturilor de autor din 1909, care a creat prima licență mecanică obligatorie. Aceasta permitea reproducerea mecanică a compozițiilor muzicale autorizate, cu plata unei taxe de doi cenți pentru fiecare exemplar, prevenind totodată controlul unilateral al unui singur producător asupra dreptului de reproducere.
Până în 1940, ASCAP (American Society of Composers, Authors and Publishers) era principala organizație responsabilă pentru licențierea drepturilor de autor în muzica difuzată la radio. Totuși, conflictul dintre ASCAP și posturile de radio americane privind taxele de licențiere a dus la o schimbare semnificativă. În 1941, ASCAP a încercat să crească semnificativ taxele, iar posturile de radio au ales să renunțe la catalogul organizației, apelând la BMI (Broadcast Music, Inc.), care reprezenta genuri precum country și blues.
Acest conflict a dus la un boicot al muzicii licențiate prin ASCAP între 1 ianuarie și 29 octombrie 1941, permițând genurilor precum country și rhythm and blues să câștige o vizibilitate mai mare la nivel național. Acordul final dintre ASCAP și radiouri, realizat în octombrie 1941, a pus capăt acestui conflict, dar nu înainte ca artistul DeFord Bailey să fie concediat din cauza problemelor legate de repertoriul său.
Proprietatea asupra drepturilor muzicale a fost o temă centrală în evoluția industriei muzicale, influențând carierele și veniturile artiștilor. Un exemplu semnificativ este Sam Cooke, un renumit cântăreț afro-american din anii 1950 și 1960, care a dorit să își exercite un control mai mare asupra muzicii sale. În 1959, Cooke a devenit partener în Kags Music, o companie care gestiona drepturile asupra cântecelor sale, și a fondat casa de discuri SAR Records.
În 1963, Cooke a angajat un specialist în afaceri muzicale, Allen Klein, pentru a se ocupa de companiile sale. Klein a negociat cu RCA un contract care permitea companiei asociate lui Cooke, Tracey Records, să dețină și să exploateze înregistrările sale. Acest aranjament i-a oferit lui Cooke un control semnificativ asupra muncii sale, evidențiind complexitatea proprietății în industria muzicală.
Un alt exemplu relevant este Michael Jackson, care a achiziționat în 1985 ATV Music Publishing, detinând astfel drepturile asupra unui catalog important de compoziții, inclusiv majoritatea cântecelor Beatles. Această achiziție a fost influențată de sfaturile prietenului său, Paul McCartney, care i-a explicat importanța deținerii drepturilor de autor. În 1995, Jackson a format un parteneriat cu Sony, creând Sony/ATV Music Publishing, care a crescut considerabil în valoare.
Povestea lui Jackson ilustrează nu doar valoarea proprietății asupra drepturilor de publicare, ci și cum aceste drepturi pot deveni extrem de valoroase în timp. De asemenea, cazul celebrului cântec „Happy Birthday to You”, care a fost considerat protejat de drepturi de autor timp de decenii, subliniază impactul pe care drepturile muzicale îl pot avea asupra industriei.
Cine Controlează, de Fapt, un Cântec: O Scurtă Istorie a Drepturilor Muzicale
Un judecător federal a stabilit că o companie nu a demonstrat că deține drepturile asupra versurilor unei melodii, iar ulterior, părțile implicate au ajuns la o înțelegere. Ca urmare, melodia și versurile sunt acum considerate în domeniul public în Statele Unite.
Un exemplu semnificativ de control asupra drepturilor muzicale este cazul lui Prince, care a purtat cuvântul „SLAVE” pe obraz în anii 1990, ca formă de protest față de contractul său cu Warner Bros. și față de lipsa de control asupra masterurilor înregistrărilor sale.
Într-un alt caz, Taylor Swift a decis să își reînregistreze primele șase albume după ce masterurile originale au fost transferate la compania Big Machine Records și ulterior vândute. Prin noile înregistrări, lansate sub denumirea „Taylor’s Version”, artista a reușit să obțină controlul asupra noilor masteruri.
