În vara lui 1940, România se confrunta cu pierderi teritoriale semnificative, iar regele Carol al II-lea se afla într-o situație dramatică. După cedarea Basarabiei, nordului Bucovinei și Ținutului Herța către Uniunea Sovietică, regele a început să caute soluții pentru a proteja teritoriul rămas al țării. Răspunsul părea să se afle la Berlin, iar Carol al II-lea a decis să se apropie de Germania nazistă, sperând că sprijinul lui Adolf Hitler ar putea preveni noi cedări teritoriale.
În acest context, regele a trimis, la începutul lunii iulie 1940, o scrisoare către Hitler prin intermediul ambasadorului german Wilhelm Fabricius. În mesaj, Carol al II-lea a exprimat dorința României de a se alinia cu Germania, cerând protecția acesteia împotriva amenințărilor sovietice. Regele a subliniat că garanțiile franco-britanice nu mai ofereau siguranță și a avertizat cu privire la intențiile URSS de a avansa spre zona petroliferă, solicitând astfel un sprijin militar din partea Germaniei.
Pe 4 iulie 1940, Carol al II-lea a notat în jurnalul său răspunsul lui Hitler, care dorea să afle poziția României în legătură cu disputele teritoriale cu Ungaria și Bulgaria. Hitler a insistat asupra importanței negocierilor directe, avertizând că tensiunile nu vor rezolva problemele existente. De asemenea, el a subliniat că Germania trebuie să țină cont de relațiile sale cu aceste țări și a cerut României să își exprime clar punctul de vedere.
În pregătirea răspunsului către Hitler, Carol al II-lea s-a întâlnit pe 6 iulie cu prim-ministrul Ion Gigurtu și cu ministrul Afacerilor Străine, Mihai Manoilescu. În jurnalul său, regele a relatat dificultățile întâmpinate în această discuție, exprimându-și îngrijorarea cu privire la acceptarea negocierii asupra chestiunilor teritoriale cu Ungaria și Bulgaria, având în vedere pierderile recente suferite de România.
Apropierea de Hitler nu a fost lipsită de riscuri, iar Carol al II-lea se afla într-o spirală a concesiilor care avea să îi schimbe dramatic granițele țării în următoarele luni.
În contextul crizei politice din anii ’40, Carol al II-lea a fost nevoit să ia decizii dificile pentru România, în special în raport cu Germania nazistă. Pe 6 iulie, el s-a întâlnit cu miniștri precum Gigurtu și Manoilescu pentru a discuta răspunsul ce urma să fie trimis lui Hitler. În jurnalul său, Carol al II-lea a notat că scrupulele l-au dominat, dar a recunoscut că era esențial ca răspunsul să fie clar și precis.
În acest context, Carol al II-lea a acceptat ideea că, dacă România ar face ceea ce îi cer germanii, ar trebui să reiasă o colaborare cu aceștia. Această decizie a fost rezultatul unei lupte interioare profunde, generând teama de viitor. De asemenea, el a menționat că discuțiile erau centrate pe baza etnică și pe posibile schimburi de populație.
Răspunsul trimis lui Hitler a arătat că România era dispusă să inițieze negocieri cu Ungaria și Bulgaria, în speranța obținerii sprijinului și protecției Germaniei naziste. În mesajul său, Carol al II-lea a subliniat importanța acestei acțiuni ca un mijloc de a asigura securitatea României printr-o colaborare strânsă cu Reichul.
Apropierea de Berlin a venit, însă, cu un preț semnificativ: cedări teritoriale și compromisuri care aveau să afecteze grav granițele țării. Astfel, România se îndrepta spre o nouă etapă, în care negocierile cu vecinii săi erau văzute ca o soluție pentru a evita deteriorarea situației interne și externe.
În ultimele decenii, relațiile diplomatice ale României au fost influențate semnificativ de deciziile majore ale liderilor săi, iar Carol al II-lea nu face excepție. Apropierea sa de Hitler a avut un impact profund asupra politicii externe românești, generând controverse și reacții variate din partea marilor puteri ale vremii.
Sub conducerea lui Carol al II-lea, România a căutat să îmbunătățească relațiile cu Germania nazistă, ceea ce a dus la o serie de compromisuri politice. Această orientare a fost văzută ca o modalitate de a asigura sprijinul economic și militar în fața amenințărilor externe, dar a avut și un preț considerabil.
Deciziile lui Carol al II-lea de a se apropia de regimul lui Hitler au generat tensiuni interne și externe, provocând o ruptură în relațiile cu liderii politici români, cum ar fi Brătianu și Take Ionescu. Această situație a dus la o reevaluare a strategiilor diplomatice ale României, în contextul schimbărilor geopolitice din Europa.
În concluzie, ultima carte a lui Carol al II-lea a fost marcată de o alegere riscantă, care a avut implicații durabile asupra României și a relațiilor sale internaționale. Apropierea de Hitler a fost nu doar o strategie politică, ci și un factor determinant în soarta țării în acele vremuri tumultoase.
