La 10 octombrie 1914, regele Carol I a decedat, iar odată cu înscăunarea regelui Ferdinand I, scena politică românească a suferit schimbări semnificative. Ionel Brătianu, prim-ministrul liberal, a reușit să își consolideze influența asupra deciziilor regelui, având sprijinul reginei Maria și al altor lideri politici. Această situație a dus la o redistribuire a puterii în România, Brătianu devenind principalul pol de putere din țară.
Liderii din opoziție, cunoscuți ca „craii opoziției”, se așteptau ca moartea regelui Carol I să conducă la formarea unui guvern național, mai ales în contextul războiului care se desfășura în Europa. Totuși, așteptările lor s-au dovedit a fi înșelătoare. Brătianu, având acum mai multă libertate de acțiune, a decis să nu colaboreze cu opoziția și să nu formeze un guvern național până în 1916, după înfrângerea de la Turtucaia.
Diviziunea politică în fața războiului
România se confrunta cu o dezbatere națională intensă privind alegerea taberei în care să se alăture în Primul Război Mondial. Liderii politici erau împărțiți între a sprijini Antanta sau Puterile Centrale, sau a rămâne neutri. După înscăunarea lui Ferdinand, Brătianu a refuzat orice formă de colaborare cu opoziția și a decis să continue cu planurile sale, ceea ce a generat nemulțumire printre intervenționiști precum Take Ionescu și Nicu Filipescu.
Astfel, inamicul principal al opoziției a devenit Brătianu, în locul regelui Carol I, iar refuzul acestuia de a forma un guvern național a fost interpretat ca o tendință de a se apropia de Puterile Centrale și de a menține o neutralitate confortabilă, dar rușinoasă.
Intervenția României în război a fost marcată de o serie de manevre politice complexe, iar liderii politici au adoptat poziții antagoniste în funcție de interesele lor personale. Constantin Argetoianu subliniază cum, în primele luni ale războiului, liderii români s-au poziționat: Ion Brătianu a optat pentru neutralitate, în timp ce Take Ionescu și Marghiloman au propus intrarea României alături de aliați, respectiv de Puterile Centrale.
„Politicieni înainte de toate, cei doi șefi de partide nu urmăreau decât puterea și, pentru a o obține, trebuiau să susțină o politică opusă celei a guvernului. Dacă ar fi fost la guvern în locul lui Brătianu, și Marghiloman, și Take Ionescu s-ar fi pronunțat pentru neutralitate, măcar până la clarificarea soartei războiului”, explică Argetoianu.
În opoziție cu politica de neutralitate a lui Brătianu, Ionescu și Marghiloman au adoptat rapid o poziție pro-intervenție. Take Ionescu a fost primul care s-a decis, alegând calea care se bucura de popularitate și care se alinia revendicărilor naționale. Marghiloman, ezitând și nefiind lămurit în privința intențiilor lui Brătianu, a pierdut timp și, în cele din urmă, s-a orientat spre o poziție pro-germană, fără a-și dori acest lucru.
