La sfârșitul secolului al XIX-lea, Germania, o mare putere aflată în ascensiune, își căuta un spațiu pentru a-și proiecta influența politică, economică și militară. Limitată în opțiunile sale pe scena europeană, Germania s-a orientat spre Imperiul Otoman, o alegere strategică care a fost încurajată activ de guvernul de la Constantinopol.
Războiul din 1870-1871 dintre Franța și Prusia a dus la unificarea Germaniei, consolidându-i astfel statutul de mare putere europeană. Totuși, chiar și după înfrângerea Franței, Germania s-a confruntat cu opțiuni limitate de expansiune. Deși a semnat Triple Alianță cu Austro-Ungaria și Italia, extinderea economică era constrânsă de prezența altor puteri militare europene, precum Marea Britanie și Franța.
La acea vreme, Imperiul Otoman reprezenta singura regiune care oferea Germaniei oportunități de expansiune economică fără un conflict militar direct. Istoricul Christopher Clark subliniază că, în anii 1880, Berlinul a devenit mai activ în această zonă, fiind sprijinit de guvernul otoman, care căuta ajutor în contextul ocupației britanice din Egipt.
Germania a început să investească în infrastructură, bănci și companii de construcții în Imperiul Otoman, obținând concesii și sfere de interes. Lucrările la calea ferată din Anatolia, care au început în 1888 pentru a lega Constantinopolul de Ankara și Konya, au fost un exemplu de astfel de inițiativă. Aceste linii au fost finalizate în 1896, iar sprijinul guvernului german pentru aceste proiecte a crescut în intensitate.
Investițiile germane în infrastructură aveau scopul de a stabiliza Imperiul Otoman, care se confrunta cu amenințări din partea altor puteri imperiale, în special Rusia. Germanii sperau că, prin aceste proiecte, își vor asigura un loc la masa negocierilor, în cazul în care imperiul se prăbușea. Autoritățile otomane vedeau în Anatolia o „colonie” ce necesita dezvoltare, iar construcția căilor ferate era văzută ca o soluție pentru integrarea acestui teritoriu.
Astfel, Germania și-a consolidat influența în Imperiul Otoman, un factor semnificativ în cadrul dinamicii internaționale a vremii, marcând un capitol important în relațiile dintre marile puteri europene și Imperiul Otoman.
În perioada premergătoare Primului Război Mondial, Germania a manifestat un interes crescut pentru Imperiul Otoman, văzându-l ca pe o oportunitate economică promițătoare. La Berlin, entuziasmul pentru investițiile germane în Anatolia era evident, iar mulți lideri politici și economici considerau că accesul pe piețe, rute comerciale și materii prime era esențial pentru extinderea puterii economice a imperiului.
În special, căile ferate erau un simbol al puterii economice, iar germanii nu s-au limitat doar la investițiile feroviare. Au investit, de asemenea, în sectoare precum electricitatea, agricultura, mineritul și transportul în comun. La începutul secolului XX, comerțul între Imperiul German și Imperiul Otoman era în continuă expansiune, deși Germania se afla în urma altor puteri europene precum Marea Britanie, Franța și Austro-Ungaria în ceea ce privește volumele de import și export.
În 1913, Germania era cu 50% în urma investițiilor franceze în Imperiul Otoman, ceea ce subliniază competitivitatea acerbă dintre marile puteri europene pentru influență în această regiune.
