După izbucnirea Primului Război Mondial, Ionel Brătianu, prim-ministrul României, a intrat în contact direct cu liderii din țările Antantei, având ca scop obținerea celor mai bune condiții politice și militare pentru intrarea României în război. În vara anului 1916, s-au ivit oportunități de negociere, însă discuțiile au fost blocate de refuzul Rusiei țariste de a accepta România cu drepturi egale în alianță.
Brătianu a insistat ca toate condițiile solicitate de România pentru a se alătura războiului împotriva Puterilor Centrale să fie acceptate. În acest context, România negocia două convenții, una politică și una militară, cu sprijinul ambasadorului francez, contele de Saint-Aulaire, care a jucat un rol esențial în aceste discuții.
Printre revendicările lui Brătianu se număra dreptul României de a fi admisă în comunitatea națiunilor aliate pe picior de egalitate, similar cu Italia, care se alăturase alianței în anul precedent. Cu toate acestea, cabinetul de la Sankt-Petersburg s-a arătat reticent, argumentând că acordarea acestui drept României ar reprezenta o anomalie, având în vedere că Belgia și Serbia, care intraseră mai devreme în război, nu beneficiau de aceleași condiții.
Brătianu a răspuns invocând precedentul Italiei și a subliniat distincția între națiunile afectate de agresiune și cele care aleg să se alăture războiului. De asemenea, el a cerut ca intrarea României în război să fie precedată de o ofensivă a armatei de la Salonic, solicitare la care Aristide Briand, președintele Consiliului de miniștri al Franței, a fost de acord, fără a consulta Rusia.
În ciuda acceptării condițiilor de către Franța, Anglia și Italia, Rusia a refuzat să ofere un angajament necondiționat în ceea ce privește teritoriile revendicate de România. Cabinetul de la Sankt-Petersburg a insistat asupra unei restricții în tratatul propus, ceea ce a dus la amenințarea lui Brătianu cu demisia dacă Aliații nu revizuiau această poziție.
Franța a dorit ca România să intre în război în vara anului 1916 pentru a rupe echilibrul de pe front, având în vedere desfășurarea bătăliei de pe Somme și ofensiva generalului rus Brusilov împotriva Austro-Ungariei. Momentul părea favorabil intervenției României, iar Parisul dorea finalizarea rapidă a tratatului cu România pentru a obține avantajul dorit în conflict.
În vara anului 1916, președintele Franței, Raymond Poincaré, a jucat un rol crucial în atragerea României de partea Antantei. La începutul lunii august, Poincaré a adresat o scrisoare țarului Rusiei, Nicolae al II-lea, în care solicita acceptarea condițiilor României pentru intrarea în război.
În scrisoarea sa din 4 august, Poincaré a subliniat necesitatea urgentă de a atrage România în tabăra Aliată, exprimând speranța Franței în această intervenție. El a prezentat argumente convingătoare, evidențiind că intervenția României ar putea înclina balanța în favoarea Aliaților. Generalul Joffre și statul-major francez considerau că acest moment era unul oportun care nu trebuia ratat, subliniind că, odată cu venirea iernii, oportunitatea ar putea dispărea.
Răspunsul lui Nicolae al II-lea a fost favorabil, acesta acceptând să semneze convenția cu România, în ciuda obiecțiilor ministerului său. Astfel, România a semnat Convenția militară și politică cu Antanta pe 17 august 1916, iar doar zece zile mai târziu, a declarat război Austro-Ungariei, marcând astfel intrarea sa în Primul Război Mondial.
