Relația complexă dintre Banat, Brătianu și Take Ionescu
Istoricii au analizat de multă vreme absența lui Take Ionescu din delegația României la Conferința de Pace de la Paris din 1919. Expertiza și relațiile internaționale ale lui Ionescu ar fi putut aduce beneficii semnificative României, însă Ionel Brătianu, prim-ministrul și șeful delegației române, s-a opus vehement includerii acestuia. Se pare că aversiunea lui Brătianu față de Ionescu a provenit din negocierile pe care acesta le-a desfășurat fără un mandat oficial, fără a consulta guvernul României.
Ion Gheorghe Duca, un apropiat al lui Brătianu, a menționat că Take Ionescu a făcut angajamente cu aliații la Paris care nu au fost comunicate regelui Ferdinand sau guvernului român. Duca a subliniat că aceste angajamente ar putea influența „integralitatea revendicărilor României”, ceea ce sugerează că Take Ionescu a negociat în moduri care puteau afecta interesele naționale ale României.
Raoul Bossy, în „Amintiri din viața diplomatică”, a consemnat că Take Ionescu a negociat cu sârbi împărțirea Banatului, ceea ce a dus la exasperarea lui Brătianu. Ionescu a contribuit la conturarea unei noi politici externe a României, orientându-se spre o alianță cu statele vecine, susținută de Franța. În timpul războiului, el a facilitat o înțelegere între Cehoslovacia și Serbia, denumită Mica Înțelegere, care a avut implicații directe asupra Banatului.
Brătianu nu a putut să îi ierte lui Ionescu acceptarea împărțirii Banatului între țările vecine, un principiu care contravin promisiunilor făcute prin Convenția secretă cu Aliații din 1916. Duca evidențiază dificultățile întâmpinate de Brătianu în a-și susține poziția în fața pretențiilor sârbe, în special în contextul declarațiilor lui Take Ionescu, care părea să susțină o împărțire a Banatului.
Ionel Brătianu s-a confruntat cu provocări semnificative în urma promisiunilor lui Take Ionescu în discuțiile cu liderii francez și englez, Georges Clemenceau și Lloyd George. Aceștia i-au obiectat lui Brătianu că, dacă nu era dispus să accepte ciopârțirea unui teritoriu românesc, ar putea să-i paseze responsabilitatea lui Take Ionescu, care ar fi fost dispus să își asume o astfel de sarcină. Aceasta a fost o motivare crucială pentru care Brătianu a refuzat să-l aducă pe Ionescu cu el la Paris.
În contextul negocierilor pentru împărțirea Banatului, Take Ionescu susținea că Marile Puteri erau deja decise să împartă acest teritoriu între România și Serbia. El credea că este mai avantajos ca această împărțire să se facă cu consimțământul României, ceea ce ar facilita construirea unei alianțe solide cu Iugoslavia. Ionescu considera că acceptarea acestei situații ar permite României să obțină o prietenie durabilă cu Guvernul din Belgrad, esențială în conflictele viitoare cu Ungaria și Bulgaria.
Raoul Bossy menționează că, conform informațiilor sale, Take Ionescu ar fi reușit să obțină condiții mai favorabile prin negocieri directe cu Belgradul, în comparație cu cele impuse de Marile Puteri după plecarea lui Brătianu de la Conferință.
