Personalitatea Complexă a Doctorului Carol Davila
În anul 1853, Carol Davila, un tânăr absolvent al Facultății de Medicină din Paris, a fost numit de domnitorul Barbu Știrbei șef al serviciului sanitar al armatei României. Pe lângă activitatea sa profesională, Davila a jucat un rol esențial în organizarea sistemului medical și a învățământului de profil din țară. În 1857, el a înființat împreună cu Nicolae Kretzulescu Școala Națională de Medicină și Farmacie, care a reprezentat baza învățământului medical românesc.
„Davila a fost un mare organizator, un mare animator, un om de o inteligență aproape genială, dar…”, scria Constantin Argetoianu, care l-a cunoscut personal. Potrivit relatărilor sale, Davila avea o personalitate complexă și, adesea, excentrică. De exemplu, el obișnuia să își verse furia pe porțelanuri în timpul mesei, provocând un adevărat haos, iar certurile cu cei din jur erau frecvente, chiar din prima dimineață, când pleca la muncă.
Ana Racoviță, a doua soție a lui Davila, a reușit să-l mai calmeze, însă, spre sfârșitul vieții, acesta a ajuns să se certe cu cei mai buni prieteni și cu regele Carol I, fiind frustrat de „ingratitudinea omenească”. Argetoianu povestește despre o perioadă în care Davila, ajuns văduv, devenise din nou conflictual, plin de amărăciune. Deși violențele sale fuseseră înlocuite cu o logoree excesivă, el continua să împărtășească povești captivante, strigând doar atunci când întâlnea un nume detestat.
Astfel, personalitatea doctorului Carol Davila se dovedește a fi una nu doar de geniu profesional, ci și extrem de complexă și conflictuală, lăsând o amprentă profundă asupra sistemului medical românesc.
Carol Davila a fost o figură marcantă în istoria medicală și culturală a României, cunoscut nu doar pentru realizările sale profesionale, ci și pentru personalitatea sa excentrică. A locuit într-o casă situată la poalele Dealului Cotroceni din București, descrisă ca fiind „comodă, dar umedă”, ceea ce a contribuit la deteriorarea sănătății sale.
Proprietatea sa era amplă și complexă, extinzându-se până în Dâmbovița, iar organizarea acesteia era atât de încurcată încât era greu de spus unde începea și unde se termina fiecare proprietate. Casa lui Davila era bine întreținută, dar mobilată simplu, fără pretenții, iar atmosfera de acolo era veselă, adesea animată de prezența fiicelor sale, Elena și Zoe, care adăugau un farmec aparte locuinței.
În ciuda seriosității profesiei sale, Davila se comporta cu jovialitate, întâmpinând vizitatorii într-un stil zgomotos și jovial. Martin Argetoianu își amintește cum era întâmpinat de Davila, care își bătea joc de timiditatea tinerilor, dar și despre atmosfera familială ce includea câini și cocoși, alături de prezența prietenilor vechi precum Nerva Hodoș.
Carol Davila a murit pe 24 august 1884, lăsând în urmă un impact semnificativ în societate, iar faptele sale continuă să fie rememorate și apreciate în istoria țării.
